Sportul ca manifestare sălbatică şi reminiscenţă ancestrală

În ultima vreme am reînceput să practic diverse sporturi şi am reînceput să mă enervez corespunzător, datorită reacţiilor celorlalţi participanţi la jocuri, indiferent că era vorba de fotbal, tenis, baschet sau şotron. Bineînţeles că nici eu nu eram mai prejos cândva, dar cel puţin în ultima vreme, cel puţin la meciurile cu arbitri, încerc să îmi temperez atitudinile. Sau mai bine zis atitudinea.

Cred că am început să mă întreb din ce în ce mai mult de unde vin toate manifestările agresive pe care le avem în timpul jocurilor. Şi probabil subiectul m-a terorizat destul de mult la nivel subconştient, fiindcă într-o dimineaţă, cât încă nici nu eram foarte treaz, am avut un mic trip, sau putem să îi zicem vis…

Jucam baschet cu o grămadă de oameni, dar nu era un baschet foarte organizat, nu exista coş, nu existau echipe, de fapt nu exista nici minge, era vorba mai degrabă de un fazan portocaliu foarte gras, ca o minge, pe care toată lumea încerca să îl prindă, alergând de colo colo cu feţe desfigurate. Cam aşa-s visele, un pic suprarealiste.

În momentul în care m-am trezit, ca dintr-un coşmar groaznic, după primul “whatta fuck” am avut “revelaţia”. Ăla nu era baschet, era vânătoare. Şi de fapt nici baschetul nu e baschet, nici fotbalul fotbal, ba nici ski-ul nu e ski şi nici baseball-ul nu e baseball. E vorba de vânătoare. Bărbaţii (care-s cei care au “inventat” majoritatea sporturilor) de fapt tânjesc încă după manifestările sălbatice pe care şi le-au dezvoltat pe parcursul a mii de milenii (şi pe care încă le mai aveau cu doar câteva sute de ani în urmă) şi au găsit o metodă să îşi satisfacă sau să compenseze măcar pentru această nevoie codificată adânc în genele umane, de participare la vânătoare.

La vârste fragede, copii se uitau probabil la bărbaţii care ieşeau din peşteră sau plecau din sânul tribului ca să vină cu hrana. Şi îşi făceau arcuri şi suliţe din nuiele şi beţe. Sport. Apoi când veneau vânătorii înapoi în sânul tribului copii prindeau probabil câte o căpăţână de dropie pe care o vânau de colo prin ţărână. Iarăşi sport. Chiar fotbal! Apoi venea noaptea, şi înainte de culcare trebuiau omorâte ţânţari şi alte insecte. Aşa au apărut probabil aplauzele. Desigur, glumesc. Cu aplauzele, restul sunt lucruri super serioase.

Revenim la bărbaţi. Cei mai leneşi sau mai lenţi, care probabil pe vremea expediţiilor după hrană din vechime nu apucau să participe activ la vânătoare, s-au transformat (sau de fapt nu s-au transformat deloc) în spectatori. Activi desigur. Cineva trebuie să ţipe şi să încurajeze vedetele. Sau să hăituiască prada, şi aici mă refer evident la galerie, care e undeva la mijloc  în lanţul responsabilităţilor, nici laolaltă cu vânătorii, dar nici chiar pasivă, împreună cu spectatorii obişnuiţi.

Tot aşa s-ar explica dealtfel şi atitudinea femeilor faţă de sport. Gândiţi-vă la fotbal. Noi trăim intens, chiar şi când suntem doar în faţa televizorului, fiecare suliţă aruncată în careul advers şi fiecare alunecare “la minge”. Ce fac ele? Ca să ne facă pe plac, mai întreabă când şi când  “Cine câştigă?” sau “Cât e scoru?”. Asta e evident un fel de “Avem mistreţu sau nu-l avem?” sau un fel de “Câte potârnichi ai prins şi câte ţi-au scăpat?”. Încearcă să-i explici statisticile de la pauză, cu cartonaşe galbene, roşii sau offside-uri. Încearcă-i să explici că e vorba de Cupa Campionilor sau că e un meci amical. Încearcă să explici faulturile, sau o lovitură cu capul din offside, încearcă să îi explici diferenţa de senzaţie dintre un gol dat dintr-o lovitură spectaculoasă de la mijlocul terenului sau dintr-un amărât de autogol… Atâta-ţi trebuie. Ce le interesează pe ele că ai prins cerbul folosind cuţitul, arcul cu săgeţi sau ai pus o mizerie de capcană? Ce contează dacă fazanul s-a lovit ca tâmpitu de un copac şi ţi-a căzut în traistă. E gol sau nu e gol. Simplu. Exact cum te-ar întâmpina la gura peşterii când ai veni de la vânătoare: E (sacul) Gol sau nu e Gol? Evident, sensul e invers, pentru asta n-am încă o explicaţie…

Nu neg că există şi femei în sport, iar în unele sporturi se pricep chiar foarte bine. Adică n-aţi auzit de amazoane? Sau de vrăjitoare? Explicaţia cred că e vizibilă, nu mai intru în detalii ca să nu fiu categorisit misogin.

Pe măsură ce scriam materialul am început să mă întreb dacă nu cumva trip-ul meu comparativ nu a fost cumva subiect pentru ample studii ştiinţifice. Mă aştept să fi fost şi în ciuda tonului meu jucăuş, cred cu seriozitate că teoria e valabilă, şi dacă sunt primul care se gândeşte la ea, aşteptaţi să o traduc în engleză şi căutaţi-mi numele în vreo 10-12 luni în Scientific American. Sau în Românul Ştiinţific, dacă o exista aşa ceva…

Lucian Ruda

Lucian Ruda, student în ultimul an la Jurnalism şi Comunicare, pasionat de tehnică şi IT, de fotografie şi jocuri, de călătorii şi aventură. urmăresc să evoluez în obiectivitate, coerenţă şi corectitudine.

More Posts - Website

Leave a Reply

%d bloggers like this: